Titlul paginii web

 
 

Ornitorincul

Prefera lacurile linistite cu vegetatie din Tasmania si Australia.Duce o viata semiacvatica;galeriile lui au iesire atat pe uscat,cat si in apa.
Ornitorincul are corpul turtit,de circa 50 cm lungime,acoperit cu o blana brun-inchisa,lucioasa,deasa si unsuroasa;ea nu se uda.Ciocul lat,ca de rata,este lipit de dinti,de unde si denumirea "cioc de pasare".Aproape de varful ciocului sunt situate narile,care se pot inchide in apa.Sus,pe capul mic,se gasesc ochii,iar in coltul extern al acestora urechile.
Membrele scurte au 5 degete unite printr-o membrana si terminate cu gheare.La membrele anterioare membrana acopera o parte din ghearele lungi,folosite la sapat.
Coada lata si turtita foloseste drept carma.Tegumentul cozii are urme de solzi.
Cu ajutorul ciocului,ornitorincul cauta in malul apelor hrana formata din viermi,pestisori,insecte,pe care o sfarama cu placile cornoase ale ciocului.
Femela depune 2-3 oua.Dupa 2 saptamani de clocire,din ele ies puii orbi si golasi.Inainte de a le depune,ouale stau un timp incloaca.Lipsa gurguielor mamelelor si conformatia gurii puilor fac ca acestia sa linga laptele,ce se prelinge pe firele de par ale mamei.
Când au văzut prima dată ornitorincul, oamenii de ştiinţă n-au ştiut ce să creadă despre el. Ornitorincul era un paradox viu, unul sau două kilograme de contradicţii, care a răsturnat unele dintre convingerile lor ştiinţifice. Vă invităm să faceţi cunoştinţă cu acest australian micuţ şi unic, o creatură simpatică, sfioasă şi încântătoare.

Mai întâi însă, să ne întoarcem în anul 1799 şi să vedem tărăboiul care s-a făcut când primul ornitorinc a fost examinat de oamenii de ştiinţă britanici. „Pur şi simplu nu i-a venit să-[şi] creadă ochilor“, se spune într-o enciclopedie despre dr. Shaw, conservator adjunct la secţia de istorie naturală de la British Museum. El a crezut că „cineva aplicase ciocul unei raţe pe corpul unui animal cu patru picioare. A încercat să înlăture ciocul, iar semnele foarfecelor sale se mai pot vedea şi azi pe pielea originală“.

Chiar şi atunci când s-a constatat că pielea animalului era autentică, oamenii de ştiinţă erau nedumeriţi. Ornitorincul, al cărui nume înseamnă „cu picioare plate“, are un sistem de reproducere care se aseamănă foarte mult cu cel al unei păsări, dar are şi glande mamare. Această aparentă contradicţie a dat naştere următoarei întrebări: depune sau nu ouă această creatură dubioasă? După ani de discuţii contradictorii, s-a descoperit că ornitorincul depune într-adevăr ouă.

Se părea însă că fiecare descoperire încurca şi mai mult lucrurile. Cum aţi clasifica o creatură care:

1) depune ouă, dar are glande mamare;

2) are blană, dar şi cioc de raţă; şi

3) are schelet caracteristic unei reptile cu sânge rece şi totuşi are sânge cald?

Cu timpul, oamenii de ştiinţă au fost de acord că ornitorincul este un mamifer din ordinul monotreme. Un monotrem, asemenea unei reptile, prezintă o deschizătură, sau un orificiu, pentru trecerea ouălor, a spermei, a fecalelor şi a urinei. Singura monotremă care mai există este echidna.

Denumirea ştiinţifică dată ornitorincului este Ornithorhynchus anatinus, care înseamnă „animal ce seamănă cu o raţă şi care are cioc de pasăre“.

Să-i facem o vizită ornitorincului. Am putea merge la grădina zoologică, dar va fi o experienţă unică să-l vedem pe discretul ornitorinc în mediul lui natural, ceva ce doar câţiva australieni au făcut-o vreodată. Căutarea noastră începe în estul Australiei, în Munţii Albaştri, situaţi la vest de Sydney, deşi numeroase râuri, fluvii şi lacuri cu apă dulce din partea de est a Australiei ar putea fi şi ele locuri unde poate fi văzut ornitorincul.

Înainte de răsăritul soarelui, ajungem la un pod vechi de lemn, situat peste un râu liniştit, mărginit de eucalipţi. Cu răbdare şi în linişte, privim cu atenţie apa pentru a observa apariţia unei siluete mici. Curând suntem recompensaţi. La aproximativ 50 de metri în susul apei îşi face apariţia un chip, care se îndreaptă spre noi. Trebuie să stăm complet nemişcaţi. Numeroasele unduiri ale apei care se răspândesc de la ciocul său confirmă faptul că este un ornitorinc. Aceste unduiri care-l dau de gol se formează atunci când ornitorincul mestecă mâncarea pe care o strânge în obrajii lui asemănători unor pungi, în timp ce îşi caută hrana pe fundul râului. Deşi diferă în funcţie de sezon, hrana lui constă în primul rând din viermi, larve de insecte şi crevete de apă dulce.

Sunteţi surprinşi de dimensiunea mică a ornitorincului? Multe persoane sunt surprinse. Ei îşi închipuie că ornitorincul este aproape de mărimea unui castor sau a unei vidre. El este mai mic chiar şi decât o pisică domestică obişnuită. Masculii au între 45 şi 60 de centimetri şi cântăresc între 1 şi 2,5 kilograme. Femelele sunt puţin mai mici.

Propulsat de loviturile intermitente ale picioarelor din faţă, acoperite de o membrană, el se scufundă încet şi rămâne sub apă între unu şi două minute, în timp ce îşi croieşte drum pe sub pod. Picioarele din spate, acoperite parţial de o membrană, nu sunt folosite pentru propulsie, ci servesc ca vâsle şi lucrează împreună cu coada atunci când înoată. De asemenea, cu ajutorul lor îşi fixează corpul cu putere atunci când se ascunde într-o vizuină. Dacă este deranjat, ornitorincul se aruncă în apă cu un plesnet care se poate auzi, iar lucrul acesta înseamnă că şi-a luat rămas bun!

„Cum îşi menţine căldura corpului un individ atât de mic, spuneţi voi în şoaptă, mai ales iarna, în apele îngheţate?“ Ornitorincul se descurcă bine, deoarece dispune de două ajutoare: metabolismul, care produce cu uşurinţă energie, furnizându-i astfel căldură din interior, precum şi blana deasă care reţine căldura.

Ciocul moale şi elastic al ornitorincului este foarte complicat. Acesta este acoperit cu receptori tactili şi electrici. La fundul râului, ornitorincul îşi leagănă încetişor ciocul dintr-o parte în alta, în timp ce examinează cu atenţie, identificând chiar şi cele mai mici câmpuri electrice create de contracţiile musculare ale prăzii. În timp ce ornitorincul se află sub apă, ciocul este principala lui legătură cu lumea, deoarece ochii, urechile şi nasul sunt închise ermetic.

Aveţi grijă la pinteni! Dacă micuţul nostru prieten este mascul, picioarele lui din spate sunt prevăzute cu două glezne în formă de pinteni, legate prin nişte canale de două glande care secretă venin, situate în zona coapselor. El îşi înfige cu putere ambii pinteni în carnea atacatorului, folosind o metodă foarte asemănătoare celei a unui călăreţ care-şi îmboldeşte calul cu pintenii. La scurt timp după lovitură, victima are dureri cumplite, iar locul se inflamează.

Totuşi, când se află în captivitate, ornitorincul poate fi la fel de blând ca un căţeluş. Rezervaţia Healesville din Victoria a păstrat aceste animale zeci de ani şi anunţă că un ornitorinc, ce se numără printre primii locuitori permanenţi, îi „distrează pe vizitatori ore în şir, dându-se de-a dura pentru a fi scărpinat pe burtică. Mii de vizitatori se îngrămădesc să vadă acest extraordinar animal micuţ“.

Ornitorincul nostru plonjează în apă, pentru ultima oară în acea zi, chiar în clipa în care soarele de dimineaţă se uită pe furiş la şirul muntos aflat la est de noi. În timpul nopţii, el a consumat o cantitate de hrană mai mare de o cincime din greutatea sa. În timp ce iese din apă, membrana picioarelor sale din faţă se retrage, lăsând să se vadă nişte unghii tari. Acum el se îndreaptă spre una dintre numeroasele sale vizuini, care sunt săpate cu dibăcie printre rădăcinile copacilor pentru a fi protejate împotriva eroziunii şi a prăbuşirilor.

Vizuinile unde-şi depune ouăle au, de obicei, o lungime de aproape 8 metri, dar alte vizuini pot avea o lungime între 1 şi aproape 30 de metri şi pot avea multe bifurcaţii laterale. De asemenea, vizuinile oferă protecţie împotriva temperaturilor excesive, fiind culcuşuri confortabile în care femelele îşi cresc puii.

Primăvara, femela merge într-o cameră înconjurată de vegetaţie, într-una din vizuinile sale cele mai adânci, şi depune unu până la trei ouă (de obicei două) de mărimea unghiei de la degetul mare. Ea îşi cloceşte ouăle, învelindu-le cu corpul şi cu coada ei grasă. După aproximativ zece zile, puii ies din găoacele care seamănă cu o hârtie de pergament şi se hrănesc cu laptele de la cele două glande mamare ale mamei. Apropo, femela ornitorinc îşi creşte singură puii; aceste mamifere nu oferă nici un indiciu că masculul ar sta cu femela mai mult timp.

Prin luna februarie, după trei luni şi jumătate de creştere, puii sunt gata să intre în apă. Deoarece un lac nu poate găzdui decât un număr limitat de animale, puii pot căuta în cele din urmă ape mai puţin populate, aventurându-se chiar să traverseze porţiuni întregi de uscat pentru a da de ele.

În captivitate, ornitorincul trăieşte până la vârsta de peste 20 de ani, însă în mediul lui natural nu trăieşte aşa de mult. Seceta şi inundaţiile fac ravagii, la fel şi prădătorii, precum varanii (şopârle mari), vulpile, păsările mari de pradă, iar în extrema nordică a statului Queensland, chiar crocodilii. Cu toate acestea, omul reprezintă cea mai mare ameninţare pentru ornitorinc, nu din cauză că l-ar ucide intenţionat, ci din cauza faptului că intră fără milă în habitatul lui.

Dacă veţi vizita vreodată Australia, veţi putea observa singuri micuţul nostru amestec cu cioc de răţuşcă în mediul lui natural, aşa cum nu-l veţi mai vedea în mediul lui natural nicăieri în lume. Ornitorincul este propulsat de propriile picioare acoperite de o membrană. Mai mic decât pisica domestică obişnuită, ornitorincul cântăreşte între 1 şi 2,5 kilograme.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one